Subaru a renuntat la usile fara rame, Porsche face masini diesel, iar Transalpina se asfalteaza. De ce e asa extraordinar? Pentru ca acest drum (67C) era considerat un Mecca al motociclistilor enduristi, pentru ca e cel mai inalt din tara (2145 de metrii in Pasul Urdele), pentru ca e deschis doar un sfert din an sau pentru ca n-a interesat pe nimeni, nici macar pe Ceausescu.

Dar iata ca dupa mai bine de 60 de ani de la ultima presupusa amenajare a lui, conducatorii nostri bravi au decis ca e momentul sa il readuca la viata. Prin asfaltare. Apropo, ati citit pe undeva ceva oficial despre asta? A explicat vreo autoritare in ce consta proiectul, care e scopul, cat costa sau care e motivatia economica a lucrarii? Nu zic ca nu e in regula ca fac asta (o simt, dar nu am nici un motiv s-o spun), am o problema doar cu lipsa de comunicare, care, combinata cu unele cazuri de coruptie demascate (varful iceberg-ului), cu banii care dispar din bugetul de stat si cu penuria de realizari, duce la sentimentul omniprezent ca ceva nu e in regula cu nici un astfel de „proiect”. Nu cred ca e normal si n-as vrea sa simt asta, mi-as dori sa ma bucur atunci cand se face ceva, sa nu imi mai fac griji pentru inutilitatea impozitelor pe care le platesc si poate chiar sa fiu mandru ca traiesc in Romania…

Cu bicicleta pe Transalpina

Revenind la realitate, vroiam, de fapt, sa scriu despre plimbarea noastra cu bicicletele pe 67C, care s-a desfasurat sambata, cu plecare din Ranca si intoarcere tot acolo. Am urcat la Urdele, am coborat spre Obarsia Lotrului si la un moment dat am facut dreapta pe Drumul Regelui, care merge pe curba de nivel a Muntelui Mirului pana la Voineasa. Dupa un timp stabilit de comun acord (adica pana n-am mai putut) am luat o pauza, am mancat de pranz si ne-am intors. Am facut putin peste 60 de km, timp de aproximativ 7 ore cu multe opriri, am urcat si coborat cateva varfuri (daca pot sa le spun asa) si, desi am inceput traseul pe asfalt, cred ca am mers mai multi kilometrii pe drum forestier.

Prima urcare a fost dura inca de la inceput. Destul de abrupta si foarte solicitanta, daca nu era asfalt nu stiu cum am fi depasit momentul. Sa pedalezi la deal e interesant, cand vorbim de cateva sute de metrii, pentru ca stii ca urmeaza o coborare. Dar s-o tii asa kilometrii intregi, care vezi ca nu se mai termina e… si mai interesant. Cum ar fi fost pe forestierul pe care il stiam? Nu zic ca imposibil, numai ca o mare parte din energie s-ar fi dus pe ocolirea pietrelor, mentinerea echilibrului si redresarea din alunecari. O bila alba pentru proiectul de asfaltare.

Cu bicicleta pe Transalpina

La Urdele am facut prima pauza, am mancat ceva, ne-am resimtit si am plecat mai departe. A urmat o coborare intensa, in timpul careia ni s-au dezvelit peisaje naucitoare, cu multa verdeata, luminate cald printre norii grosi. Adrenalina generate de coborare era placuta, dar am oprit sa fac si 2-3 fotografii, ca prea era frumos peisajul. Am ajuns repede la capatul asfaltului, dar coborarea pe forestier e deosebit de acaparanta, asa ca n-am simtit cum au mai trecut cativa km. Am mai urcat ceva culmi domoale si am ajuns la intersectia unde urma sa facem dreapta.

Cu bicicleta pe Transalpina

Acolo am avut parte de o intalnire neasteptata cu un soi de delegatie, fiind prezenti prefectul de Valcea, arhitectul Transalpinei si o echipa de la o televiziune locala. Se pare ca faceau un reportaj despre transformarea zonei si de la ei am aflat ca urmeaza amenajarea unui complex turistic grandios, cu patru partii de schi lungi de un km, hoteluri si parcari, telegondola pana la lac (nu am inteles care lac) si multe, multe altele. In total 33 de milioane de euro urmeaza a fi investiti. De-aia se afalteaza…Ne-au intrebat de sanatate, nenea arhitectul ne-a indrumat pe unde sa mergem – ii multumim pe aceasta cale – si apoi ne-am vazut de drum.

Am continuat plimbarea pe Drumul Regelui, pe curba de nivel, cu gandul ca “ce-a fost mai greu a trecut”, numai ca nici muschii nostri nu mai erau in forma de la inceput, iar drumul nu era chiar ca-n palma. Cu greu reuseam sa prind ceva viteza intre doua delusoare, cand mai aparea o balta sau niste bolovani, care ma readuceau la cei 10 km/h si iar schimbam foi si pinioane si iar pedalam mai repede decat facea, si tot asa. Mai stateam putin, mai luam o gura de apa, ne mai puneam problema cu limitele, pana cand am hotarat ca urcam dealul ala si gata! Si l-am urcat, am facut pauza de masa, ne-am odihnit putin si am inceput drumul de intoarcere. Pana la intrarea pe Transalpina a fost domol, adica aceleasi urcusuri si coborasuri enervante atunci, greu de amintit acum, oricum nimic daramator de greu. La interesectie am avut nevoie de noi incurajari (sub forma de gel energizant) pentru ca urmau doua mari, dar mari, provocari.

Cu bicicleta pe Transalpina

Cele doua coborari vijelioase de dimineata urmau a fi parcurse acum in sens invers. Misto, nu? Mai batea si vantul, bineinteles ca din fata, in timp ce nori negrii ne amenintau cu o mare ploaie. Eu am luat mesajul in serios si mi-am invelit rucsacul, dupa ce am pus camera in el, asa ca nema imagini din faza asta. Nu cred ca facusem „push bike” – adica impins la bicla – pana acum, dar iata ca niciodata nu e prea tarziu! Am ajuns sus pana la urma, mai usor decat m-am asteptat, mai satisfacut decat ma gandeam si cu ceva rezerve de energie. Multumesc Decathlon pentru batoanele si gelul energizante! Multumesc mult de tot!

Sus am mai facut o fotografie de grup, parca arata altfel decat cea de la plecare, nu? Asta e efectul muntelui – apropie oamenii intre ei! S-a simtit pe drum, s-a simtit la greu, s-a simtit in seara de sambata la un pahar de vin si se vede si in imagini. Daca la inceput eram fiecare cu bicla lui, unu’ mai aranja ceva, altu’ vorbea la telefon, la final eram un grup de prieteni cu o pasiune comuna.

Cu bicicleta pe Transalpina

Cam asta a fost.

Multumesc Mirela pentru G11! Foarte misto aparatul, sper ca au iesit bine si imaginile (link catre galerie).

Sursa text & foto: Florin Panait